Nu exista iubire neimpărtăşită, iubire numai din partea lui sau a ei, sentimente puternice pe care cineva le nutreşte cu înflăcărare faţă de o persoană scumpă fără ca ea să simtă măcar o tresărire...
Abia acum, când după îndelungi eforturi de ponegrire a calităţilor persoanei îndrăgite, de luptă febrilă cu intense deziluzii şi stări de nostalgie, de descumpănire comparabilă cu disperarea de a nu înţelege nimic din ce se petrece în sufletele oamenilor, acum încep să realizez că, defapt n-am fost nici o clipă îndrăgostită de el, fiind efectiv păcălită să cred aceasta cu toată fiinţa mea!
De cine? de forţele răului, demoni care vor să spulbere orice urmă de iubire din suflete noastre, căutând să ne facă asemeni lor: lipsiţi de dragostea firească, de sentimente vii, care să ne impregneze sufletele cu lumină şi splendoare, de bucuria împărţirii fără plată a inimii tale cu cei din jur...ce vor ca noi să ajungem să fim absolut convinşi, pe pielea noastră, că nu mai există iubire adevărată, sinceră şi curată între doi tineri, că totul se rezumă la fiţe, sex şi deşertăciune. Ajunge!
Nu ştiam că iubirea poate fuziona între două motociclete ce sosesc din părţi opuse, cu aceeaşi viteză, spre punctul de contopire a lor, undeva sus...
Dacă bănuiam măcar, atunci aş fi înţeles că ea se trăieşte cu o pasiune perfect egală de către ambii şoferi, asemeni vântului ce le mângâie părul, şoptindu-le: vine, acum e momentul, nu da înapoi...
Fără să privesc în urmă, la grupul de rideri ce-şi flurură mâinile ameninţător.
La galop!
