Suflet de poet

"Tăcuţilor artişti. 

Cu negrăită umilinţă,

un fals. 
mare.
până la creştet.”

Sunt mulţi poeţi în lume

În goană scriitori,

Ce mâzgălesc din pană

Icoanele în glume,

Versete şi psaltiri.

Teoria relativităţii întinse (II)

- Manifest 

Eu relativez, tu relativezi... un fel de vanghelie lăuntric care este urlă laborios spre mine: mă pierd. În almanahe.

Nu mai ştiu deloc cu ce paletă să lăcuiesc soarele. Desenaţi-mi, vă rog!

Viaţa e un fel de ciulama cu multe toarte. De oricare o apuci, o faci ţăndări - te lasă fleaşcă.

Şi uite-aşa se iveşte Alex - băiat fain, zglobiu. Mă vede bine. De la o poştă.

Alina, tovarăşa de taclale - face nazuri când m-arăt.

Istvan crede că-s simandicoasă. Lari chiar mă place. Anuţa mă invidează. Lui Deiu îi vine să-mi dea cu câte-un scaun în cap.

Toţi altfel. Toţi deopotrivă.

Mulţumesc, aceleaşi gânduri.

Philo Sophos, nu Philo Zophos

Iubitor de înţelepciune, nu de întuneric

Teoria relativităţii întinse (I)

Toate cele pământeşti sunt relative, singura noţiune care poate fi absolută e relativitatea. (David Boia)

Dacă aşa stau lucrurile, atunci înseamnă că tot ceea ce ne înconjoară nu e defapt ceea ce pare a fi la o primă inspecţie. De acord, motivul fiind perspectivele noastre diferite asupra componentelor unei vieţi care funcţionează după propriile legi, autonome de ale unui individ în parte. Să nu pierdem din vedere principalul factor şi anume că nu cunoaştem adevărul absolut în legătură cu un nimic şi mai cert.

Vedem o părticică infimă din întreg: atât cât ne putem permite.

Hai s-o luăm aşa: ce este de fapt şi în esenţă o lalea, de pildă? S-o catalogăm după aparenţe, miros, culoare, bulb? Să fie multitudinea incomensurabilă de particule fundamentale şi indivizibile, numite atomi, neutrini, ba nu, quarci, pardon stringuri, cuante, scuze sau n-am habar ce-o mai fi descoperind un viitor Leucip, Democrit sau Einstein? Laleaua e floarea aia galbenă, introvertă cu frunze lungi pe care o ţii tu în mână acum? Ce e o floare? Dar o mână? Dar tu?

Ce-i cu toate întrebările astea savante?

Şi ce n-ar fi, ce n-ar putea fi!

şşşşşşşş..............

 ştiu ce vrei să spui

 dinainte ca

 iarba să atingă cerul gurii

 iar el să deplângă necuvântătoarele vrăbii

 vrăbii de-o şchioapă şi astronomice vrăbii

 la scălcat printre stânci

 în urlători

 ştiu, nu trebuie să mă scuzi

 pentru toate stolurile mele –

 cele ce-mi roiesc la glezne

 şi cele din aureolă

 ştii, dar tot le-mpuşti.

 fără vrăbii, fără rândunele

 fără migrările lor clericale

 cerul ar rămâne gol, neîmpănat –

 paralizie mintală.

 şi poate că şi tu ai avea

 pe rând

 o vrabie

 o rândunică

 şi un-stol-de-mine

Gânduri paşnice (II)

De câte mii de ori nu cugetăm la nemărginirea ei? Ce făptură nu tânjeşte cu fiecare por care respiră, după dârele fine de parfum pe care le lasă în urmă şi pretutindeni?

Noi nu suntem carne, suflet, nici materie, ci iubire. Pură, completă, nepieritoare. Iubire în formă de tine, de mine, de noi. Comuniune în trei acte: lichidă, firească, solidă, statornică, gazoasă, îmbătătoare.

Se naşte o întrebare: dacă suntem dragoste, cum de strângem atâta ură la sân şi o emanăm aşa de ieftin, aşa de lesne?

Dar te-ai gândit oare ce înseamnă ura? Nu e oare, la sorginte, tot un soi de dragoste, mai ciudată ce e drept, însă una care nu priveşte cu ochi buni, nu resimte milă, frumuseţe, speranţă, onoare, o iubire răstălmăcită demult, încă de la începuturi?

Philo Sophos, nu Philo Zophos

Iubitor de înţelepciune, nu de întuneric